If a picture paints a thousand words
Then why can't I paint you
The words will never show
The you I've come to know
And if a face could launch a thousand ships
Then where am I to go
There's no one home but you
You're all that's left me to
And when my love for life is running dry
You come, you come and pour yourself on me
If a man could be two places at one time
I'd be with you
Tomorrow and today
Beside you all the way If the world should stop revolving Spinning, spinning slowly down to die I'd spend the end with you And when the world was through Then one by one, the stars would all go out Then you and I would sïmply fly away...
Un cadru nocturn...fara luna...fara stele...fara cer...fara aer...singuratate sufocanta...
Inca gandesc...meditez...astept...nu stiu exact ce...
Ma cuprinde o imensa disperare...nu gasesc nici un sens...e ca si cum as lupta cu mine insami...
Dar nu...m-am saturat sa lupt...m-am saturat sa lupt fara vreun scop anume...oare ce inseamna sa traiesti?suferinta...?singuratate...?..si...muuultee minciuni...cu cat gandesc si cunosc mai mult ma afund in desertul disperarii...
Vreau sa dau un sens vietii mele...vreau sa schimb tot ce ma inconjoara...dar nu reusesc decat sa ma adancesc intr-o prapastie de ganduri...
Simt ca nu am aer...nu pot respira...ma apasa atat de multe lucruri...psihicul meu e intr-o continua cearta cu sentimentele...si stiu ca are dreptate...stiu...dar am obosit sa ma tot contrazic...prea multe contradictii zac in mine..
As vrea sa pot iesi din propriul meu eu si sa pot vedea si analiza lucrurile din afara...poate asa nu m-as mai lasa amagita...e atat de usor sa analizezi lucrurile din afara, fara ca nici un factor interior sa te faca vulnerabila...ar fi atat de usor daca as inceta sa mai fiu eu pentru cateva clipe...
Zabovesc ratacindu-ma printre ganduri...si am pierdut de mult sirul...nu gasesc raspunsuri ci doar intrebari pentru care din nou trebuie sa caut raspunsuri ... si asa traiesc intr-un continuu deja-vu ce-mi consuma fiinta pana la epuizare...
As vrea sa uit de tot...Sa ma uit complet...Sa nu mai stiu nimic din ce ma relationeaza cu aceasta lume...Imi doresc de multe ori sa nu mai stiu nimic,nici macar sa stiu ca nu stiu nimic...
"Exista doua feluri de a simti singuratatea: a te simti singur în lume si
a simti singuratatea lumii. Cînd te simti singur, traiesti o drama pur
individuala; sentimentul parasirii este posibil chiar în cadrul unei
splendori naturale. In acest caz, intereseaza numai nelinistile
subiectivitatii tale. A te simti aruncat si suspendat în lume, incapabil
de a te adapta ei, consumat în tine însuti, distrus de propriile tale
deficiente sau exaltari, chinuit de insuficientele tale, indiferent de
aspectele exterioare ale lumii, care pot fi stralucitoare sau sumbre, tu
ramanand în aceeasi drama launtrica, iata ce înseamna singuratate
individuala.
Sentimentul singuratatii cosmice, desi se petrece tot într-un individ,
deriva nu atît din framantarea lui pur subiectiva cat din senzatia
parasirii acestei lumi, a neantului exterior. Este ca si cum toate
splendorile acestei lumi ar disparea deodata pentru ca monotonia
esentiala a unui cimitir s-o simbolizeze. Sunt multi care se simt
torturati de viziunea unei lumi parasite, iremediabil abandonate unei
singuratati glaciale, pe care n-o ating, macar, nici slabele reflexe ale
unei lumini crepusculare. Care sunt mai nefericiti, acei care simt
singuratatea în ei, sau aceia care o simt în afara, în exterior?
Imposibil de raspuns. Si apoi, de ce sa ma chinuiasca ierarhia
singuratatii? A fi singur, în orice fel, nu e destul?
Dau în scris, pentru toata lumea care va veni dupa mine, ca n-am în ce
sa cred pe acest pamant si ca unica scapare este uitarea absoluta. As
vrea sa uit de tot, sa ma uit complet, sa nu mai stiu nimic de mine si
de lumea aceasta. Adevaratele confesiuni nu se pot scrie decît cu
lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca aceasta lume, precum focul meu
interior ar incendia-o. N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un
îndemn si de nici o compatimire, caci desi sînt cel mai decazut om, ma
simt totusi atît de puternic, atît de tare si de fioros! Caci sunt
singurul om care traiesc fara speranta. Or, aceasta este culmea
eroismului, paroxismul si paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toata
pasiunea haotica si dezorientata din mine ar trebui s-o canalizez pentru
a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scapa de spirit si de
constiinta. Am si eu o speranta: speranta uitarii absolute. Dar aceasta
mai e speranta, nu e ea disperare? Nu-i aceasta speranta negarea tuturor
sperantelor viitoare? Vreau sa nu mai stiu nimic, nici macar sa stiu ca
nu stiu nimic."
"Nu stiu absolut deloc pentru ce trebuie sa facem ceva în lumea aceasta,
pentru ce trebuie sa avem prieteni si aspiratii, sperante si visuri.
N-ar fi de-o mie de ori mai preferabila o retragere într-un colt
îndepartat de lume, unde nimic din ceea ce alcatuieste zgomotul si
complicatiile acestei lumi sa nu mai aiba nici un ecou? Am renunta
atunci la cultura si la ambitii, am pierde totul si n-am castiga nimic.
Dar ce sa castigi în lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice cîstig
n-are nici o importanta, care sînt iremediabil nefericiti si singuri.
Suntem toti atît de închisi unul altuia! Si dacã am fi atît de deschisi
încat sa primim totul de la celalalt sau sa-i citim în suflet pîna în
adîncuri, cu cît i-am lumina destinul? Suntem atat de singuri în viata,
încît te întrebi daca singuratatea agoniei nu este un simbol al
existentei umane Este un semn de mare deficienta în vointa de a trãi si
a muri în societate. Mai pot exista mangaieri în momentele din urma? De
o mie de ori este mai preferabil sa mori undeva singur si parasit, cînd
nevazîndu-te nimeni poti sa te stingi fara teatru si poza. Mi-e scarbã
de oamenii care în agonie se stapanesc si îsi impun atitudini pentru a
face impresie. Lacrimile nu sunt arzatoare decît în singuratate. Toti
aceia care se vor înconjurati în agonie de prieteni o fac dintr-o frica
si dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor sa-si
uite, în momentul capital, de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de
ce nu încuie usa ca sa suporte senzatiile acelea nebune cu o luciditate
si o teama dincolo de orice limita?
Sîntem atît de separati de toate! Si tot ceea ce este nu e inaccesibil?
Moartea cea mai adancã si mai organicã este moartea din singuratate,
cînd însasi lumina este un principiu de moarte. In astfel de momente
esti separat de viata, de iubire, de zambete, de prieteni si chiar de
moarte. Si te întrebi, paradoxal, daca mai exista altceva decît neantul
lumii si al tau.
"
miercuri, 11 ianuarie 2012
"Când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste...
Când trebuie să iubeşti nu eşti iubit....
Când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate....
Cand simti ca viata se scurge asemeni unor picaturi de ploaie intr-un tarziu amurg...Cand totul iti pare fad si existenta insasi se denigreaza si nu mai stii cand ai inceput si unde anume s-a terminat...Incotro s-o apuci?Mai exista vreun drum in care sa te regasesti si sa simti ca esti cu adevarat implinita?
Existenta insasi e un anume tablou al incoerentelor, al implinirilor si esecurilor, al iluziilor si al dezamagirilor.
Intensitatea existentei poate fi simtita doar traind intr-un tablou de puzzle din care lipsesc piese, cautandu-le, dam un sens intregii noastre vieti iar cand in sfarsit le-am gasit realizam ca dupa atata truda,ciclul vietii noastre s-a incheiat...Piesele dupa care alergam in decursul intregii noastre existente sunt de fapt fericirea si implinirea sufleteasca care se concretizeaza in mod diferit pentru fiecare dintre noi, fiecare percepe acest sentiment intr-o alta lumina...Adevaratele piese pe care le cautam?Ce cautam de fapt intreaga viata?Oare nu cautam prea mult si in zadar?Oare nu cautam unde nu trebuie?Oare de ce avem nevoie pentru ca viata noastra sa se armonizeze?
Postura
ta in fata acestei existente este aceea de a intretine iubirea si de
a-i satisface nevoia acesteia de a fi simtita si cultivata de catre
cineva... Pentru ca asa se manifesta iubirea, e dependenta de cineva
capabil sa o simta si sa o daruiasca mai departe inzecit. Cred ca
pentru a trai iubirea este necesar sa o primim, insa avem iubire
indeajuns, solutia este sa o exprimam si sa o manifestam, deci daruind
iubire putem trai in iubire.
Viata
nu reprezinta evenimente indeplinite automat si inconstient, nu este un
tipar care trebuie parcurs. Viata se cere a fi o experienta vie si
constienta, o constientizare din partea ta ca o detii si ca o
experimentezi. Nu mai consuma viata ci regaseste-o in tine, acolo unde
ea exista vesnic. Viata e o ocazie, o sansa pe care parca ai asteptat-o
mereu si fara de care nu te-ai putea imagina!
Ma innec in nebunia unui parfum ametitor...
Ma adancesc in aroma unei
lumi imbietor de dulce..
Imi pierd sentimentele pe masura ce cunosc
lumea...
Ma invaluie perfiditatea,inconstienta,incoerenta unora...
De
cate ori vreau sa ma inalt redescopar un univers fad,lipsit de
sentimente si ma prabusesc in prapastia nepasarii...
Nu reusesc sa
deslusesc tainele acestei lumi caracterizata de banalitate,mizerie si
lucruri materiale...
Eram odata copii...aveam sperante,vise,idealuri
insa toate incep sa se naruie pe masura ce incepi sa cunosti...si deodata
incepi sa nu mai speri,sa iti pierzi total interesul...sa devii ca
ei...traim intr-o lume interesata de aspectele degradante ale vietii....uitam sa credem in ceva,uitam sa iubim,uitam sa
traim...
Obsesii...
Plouă... Nu ştiu nimic... De zile, de ani, Fără a găsi Cum ar fi altă viaţă... Acelaşi tictac de târziu, Cu tăceri ce plâng, Din nici un timp... Ca noaptea ploioasă De-afară...
Dulci
obsesii imi viziteaza camera intunecata...Si stau...Meditez...Am
obosit...Nu mai pot gandi...Singura obsesie care in fiecare minut imi
preceda mintea ai ramas tu...As putea gandi neincetat la tine,la noi,dar
nu mai exista un noi ci doar tu si doar eu! Mintea mea bolnava poate
vede altceva dar nu ma pot opri din trairea acestei obsesii... TE
URASC!TE IUBESC!TE VREAU! un amalgam de sentimente imi trec vag prin
minte si imi pulseaza mintea...nu mai...e prea mult...dulci obsesii ma
ametesc...
